Subaprecieri Cotidiene Și Impolitețuri Moderne
Eu, într-un colț al unei cafenele aglomerate, într-o pauză de masă. Un tânăr chelner, zâmbitor, s-a apropiat și m-a întrebat: „Cu ce te servesc, domnișoară?”. M-am uitat la el, un pic lung, un pic contrariată, dar băiatul era cumva inocent, nu-și dădea deloc seama că, de fapt, a comis o impolitețe. În fond, face parte dintr-o generație întreagă de tineri extrem de relaxați, învățați pe la training-uri și team building-uri să se tragă de șireturi la per tu cu toată lumea, fără să clipească, și care se miră foarte tare dacă le atragi atenția că n-ar strica să mai învețe ce înseamnă politețea... I-am răspuns, simplu, „O cafea, vă rog”, dar în mintea mea se declanșaseră deja niște gânduri.
Per tu-ul ca per tu-ul, dar cu cuvântul „domnișoară” ce facem?
Tânărul chelner avea probabil cu vreo 20 ani mai puțin decât mine, dar cu toate astea, m-am trezit, scurt, luată la per tu și făcută domnișoară.
O altă întâmplare, de data aceasta la o conferință. În timp ce prezentam și îmi expuneam ideile, un bărbat de vreo 60 de ani din audiență m-a întrebat într-un mod ușor ironic și fals condescendent, articulat dintr-o poziție de superioritate și cu o ușoară înclinare a capului într-o parte: „Domnișoară, cum vedeți dvs. viitorul, în domeniul în care activați?”. Inevitabil, am simțit o undă de iritare, pe care aș prefera să nu fiu în situația să o simt, cel puțin nu din motivele prezente. Aș prefera să nu trebuiască să-mi pun problema de a găsi modalități potrivite de a răspunde la astfel de comportamente, care nu reprezintă doar o lipsă de respect față de expertiza mea profesională, ci și o formă subtilă de diminuare a autorității mele. În acel moment, eram redusă la o „domnișoară”, nu mai eram expertul invitat să vorbească.
Sunt, desigur, și femei care adoptă aceeași atitudine ca bărbații care te tratează astfel. Unele folosesc termenul „domnișoară” din răutate, dorind să minimizeze sau sa ridiculizeze experiența unei femei, să-i inventeze lipsuri sau chiar frustrări. Este vorba, desigur, doar de așa-zise lipsuri percepute ale celeilalte persoane, însă această atitudine și acest ”simplu” cuvât perpetuează un model toxic.
O altă întâmplare, de data aceasta la o conferință. În timp ce prezentam și îmi expuneam ideile, un bărbat de vreo 60 de ani din audiență m-a întrebat într-un mod ușor ironic și fals condescendent, articulat dintr-o poziție de superioritate și cu o ușoară înclinare a capului într-o parte: „Domnișoară, cum vedeți dvs. viitorul, în domeniul în care activați?”. Inevitabil, am simțit o undă de iritare, pe care aș prefera să nu fiu în situația să o simt, cel puțin nu din motivele prezente. Aș prefera să nu trebuiască să-mi pun problema de a găsi modalități potrivite de a răspunde la astfel de comportamente, care nu reprezintă doar o lipsă de respect față de expertiza mea profesională, ci și o formă subtilă de diminuare a autorității mele. În acel moment, eram redusă la o „domnișoară”, nu mai eram expertul invitat să vorbească.
Sunt, desigur, și femei care adoptă aceeași atitudine ca bărbații care te tratează astfel. Unele folosesc termenul „domnișoară” din răutate, dorind să minimizeze sau sa ridiculizeze experiența unei femei, să-i inventeze lipsuri sau chiar frustrări. Este vorba, desigur, doar de așa-zise lipsuri percepute ale celeilalte persoane, însă această atitudine și acest ”simplu” cuvât perpetuează un model toxic.
Alte femei se identifică profund cu cultura patriarhală care a creat și perpetuat aceste etichete, insistând să fie numite „domnișoare” chiar și la 70 de ani. Acest comportament reflectă o internalizare a normelor sociale discriminatorii, asemănătoare cu modul în care unele femei acceptă tot soiul de agresiuni și apoi pretind că acestea nu sunt, de fapt, agresiuni. În ambele cazuri, este vorba de o adaptare la un sistem opresiv, perpetuând astfel stereotipuri și inegalități - chiar dacă o fac chiar în detrimentul lor și, de multe ori, al propriilor copile - lucru pe care, desigur, nu și-l asumă vreodată.
Situații similare au fost nenumărate și continuă să fie, din păcate.
În cazul meu, ce pot să spun, nu sunt nici singură, nici disponibilă și mai am și aproape 50 de ani de viață. Nu sunt niciun fel de domnișoară, chiar dacă nu arăt ca o cucoană și nu mă port ca o nevastă care nu mai vorbește demult cu „eu”, ci doar cu „noi”, etalând cu fiecare ocazie toate indiciile parteneriatului său domestic cu care își definește viața. Sunt conștientă că cei mai mulți oameni nu au cum să știe aceste lucruri despre mine, dar tocmai asta e: dacă nu știm, nu presupunem! Și în niciun caz nu o facem cu voce tare. Nu știu dacă educația și bunul simț le permit acestor oameni să își dea seama că nici eu și nimeni altcineva nu trebuie să fie în situația să se explice în legătură cu aspecte care țin de viața personală (vârstă, stare civilă etc.), deoarece sunt chestiuni pe care nimeni în afară de noi înșine nu ar avea dreptul să le evidențieze după bunul plac. Poată întâmplarea face să arăt mai tânără, sau în alte feluri, nu știu, dar asta nu înseamnă că e ok să mă confrunt atât de des (pentru că se întâmplă chiar foarte des!) cu tot felul de oameni, pe care educația se pare că i-a sărit, cel puțin în niște etape ale vieții lor, și care își permit mult mai multe decât este cazul, pe baza a ceea ce vor ei să presupună despre mine. Și nu este vorba doar de oameni tineri, care poate încă nu știu sau nu înțeleg niște lucruri...
Cu siguranță nu am nimic împotriva politeții sau a formelor de adresare respectuoase, dimpotrivă, le apreciez foarte mult, atunci când sunt într-adevăr potrivite și sincere. Dar ”domnișoară” nu este chiar o formă inocentă de adresare. De fapt, de cele mai multe ori, în cazul femeilor adulte, este o etichetă încărcată de semnificații implicite, de presupoziții și de judecăți sociale. Este un cuvânt care, la prima vedere, poate părea inofensiv, dar care, în esență, poartă cu sine un întreg bagaj cultural și social.
Un bărbat de vârsta mea, adică de aproape 50 de ani, nu ar fi numit niciodată „domnișor” de către cei sau cele care mă domnișoresc pe mine. Nu ar conta percepția asupra vârstei, a stării civile, a aranjamentelor sale domestice ori de alte aspecte... Nu ar conta nici dacă ar fi vorba de un bărbat mult mai tânăr...
Pe de altă parte, tonul cu care îți este livrat acel „domnișoară” implică adesea ”tânără”, ”inferioară”, ”fără experiență”, ”necăsătorită”, ”disponibilă”... Este un cuvânt care presupune foarte multe lucruri, fără fundament, și care tratează femeia cu falsă condescendență și adesea o ridiculizează sau îi reduce identitatea la vârsta pe care o arată, ori la statutul său marital - care, nu-i așa, sunt treburile tuturor celor care n-au treabă...
Așa cum li se spune uneori femeilor, cu maxim cinism, că ar trebui să le mulțumească celor care le hărțuiesc pe stradă, pentru că aceștia, vezi-doamne, le dau atenție, la fel, ar trebui probabil să le mulțumim celor care ne domnișoresc fals-condescendent, pentru că ei de fapt ne fac, chipurile, un compliment, dar suntem unele dintre noi prea rigide sau obtuze ca să-l pricepem... Și da, știu, din cauza asta o să rămânem singure, bărbații n-or să se mai joace cu noi etc. etc... Cunosc prea bine toate mitocăniile, le-am auzit toată viața, de la indivizi fără pretenții, până la unii școliți și plini de ei înșiși.
În țări mai civilizate, termeni cum ar fi ”mademoiselle” sau ”Fräulein” au fost eliminați deja din documentele oficiale, tocmai pentru a nu mai aduce în prim plan statutul marital al femeilor și a le defini prin acesta. Este un pas mic, dar semnificativ, spre recunoașterea egalității și respectului pentru individualitatea fiecărei persoane.
