Falsa Echivalență Morală, Sau Cum a Ajuns Distincția Dintre Bine Și Rău Să Fie Prezentată Drept Un Act De Intoleranță
Vorbeam în articolul „Fjord, Mungiu și ambiguitatea morală” despre felul în care producții artistice de genul acestui film pot crea false echivalențe morale, fiind rapid confiscate și folosite ca portavoce de diverse ideologii. Acest lucru s-a întâmplat deja cu filmul sus-numit, așa cum am prevăzut în articol, de altfel.
Aș vrea să insist - nu asupra filmului, ci asupra unei păreri scrise de o persoană care, referindu-se și la film, dar și la realitățile sociale, și vrând să dea impresia de echidistanță, spunea ceva de genul că în societatea asta polarizată în care trăim, toți avem de fapt dreptate, dar nu mai putem trăi unii cu dreptatea celorlalți.
Chestia asta mi se pare o afirmație cel puțin periculoasă, deoarece reprezintă exact chintesența conceptului de relativizare și de ambiguitate morală, la care mă văd în situația să tot revin.
Ceea ce a spus persoana cu pricina poate părea o perspectivă oarecum înțeleaptă și matură, însă în realitate, ea ascunde una dintre cele mai mari confuzii morale ale epocii noastre: tendința de a pune pe același plan o simplă divergență de opinii și situațiile în care sunt încălcate drepturi, sunt amenințate persoane vulnerabile, sau sunt tolerate abuzuri. Nu toate „dreptățile” sunt de același nivel. Nu toate merită același tratament. Nu toate trebuie să coexiste.
Ai dreptul să preferi o anumită religie, o anumită doctrină politică, ori un anumit gen de literatură. Dar nu poți revendica, spre exemplu, dreptul de a agresa, controla, persecuta sau umili o ființă și apoi să prezinți acest lucru ca pe o simplă diferență de viziune asupra lumii și vieții, eventual exploatând la maxim greutatea cu care se poate dovedi abuzul în multe contexte - cum ar fi cel familial, din cauza influenței cu care este învestită familia, ca instituție socială.
De altfel, aceasta este una dintre marile performanțe retorice ale discursului conservator-tradiționalist radical: reușește să mute constant discuția din zona faptelor în zona interpretărilor. Nu mai discutăm despre ce s-a întâmplat, ci despre cine are dreptul să definească ce s-a întâmplat. Nu mai discutăm despre consecințele unor comportamente abuzive, ci despre presupusa aroganță a celor care îndrăznesc să le condamne. Problema nu mai este suferința produsă, ci existența unor standarde care permit identificarea ei.
Și uite așa, răul devine negociabil. Abuzul devine opinie. Faptele devin perspective. Iar perspectiva celui agresat ajunge să valoreze exact cât perspectiva celui care produce agresiunea, dacă nu chiar mai puțin, în unele cazuri.
Este o formă sofisticată de ceață morală, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, iar asta nu pentru că oamenii nu mai disting binele de rău, ci pentru că sunt încurajați să creadă că distincția însăși este un act de intoleranță.
Într-o asemenea logică, orice orice limită devine discutabilă și orice normă care protejează vulnerabilul poate fi reinterpretată ca agresiune - chiar de către agresor. Și tocmai de aceea discursul despre „toți avem dreptate” nu reprezintă un apel la conviețuire, ci o invitație la suspendarea judecății morale. O lume în care toate adevărurile sunt echivalente nu este o lume mai liberă și în niciun caz mai bună; este doar o lume în care criteriile dispar, iar cel mai puternic narativ ajunge să țină loc de realitate.
Este exact lumea post-adevărului.