Iertarea Ca Obligație Morală A Victimei - O Perversiune Socială Care Trece Foarte Ușor Drept Virtute
Mi se pare că este ceva profund obscen în felul în care societatea i-a educat și încă îi educă pe mulți copii să suporte abuzul și nedreptățile prezente în foarte multe familii, iar apoi, când acei copii devin adulți la rândul lor și încearcă să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, le cere să fie ei cei „rezonabili”, „împăciuitori” și „înțelegători”. Părinții încă au voie, destul de nestingheriți, să urle, să umilească, să amenințe, să lovească, să transforme propria casă într-un loc în care toți ceilalți sunt obligați să învețe să le ghicească dispoziția după felul în care deschid sau închid ușile… Copilul, în schimb, „are voie” să nu plângă, să nu răspundă, să nu „provoace”, să-și controleze emoțiile și, mai ales, să nu facă din comportamentul adultului o problemă, pentru că nu are experiența de viață a acestuia, prin urmare nu știe și nu înțelege nimic...
Un astfel de copil – ca mulți copii din țara asta - învață nu doar că oamenii care au putere asupra lui au dreptul de a fi agresivi, ci și că suferința lui trebuie administrată discret, pentru a nu-i incomoda pe aceștia.
Dacă plânge, este prea sensibil. Dacă protestează, este obraznic. Dacă se retrage, este nerecunoscător. Dacă, mai târziu, își amintește, este ranchiunos. Iar dacă ajunge la vârsta la care poate pune, în sfârșit, distanță între el și cei care l-au rănit, apar imediat gardienii moralei, acei oameni care par să creadă că relația de sânge, credința și conceptele astea „mărețe” reprezintă o specie de certificat de imunitate pentru orice formă de cruzime.
Pentru că, după ce ai fost copilul care trebuia să lase de la el, devii adultul căruia i se explică din nou că trebuie să lase de la el. De data aceasta nu mai este vorba despre disciplină, ci despre „maturitate”, „iertare”, „familie”, „respect pentru părinți” și alte asemenea cuvinte, mari și foarte utile atunci când trebuie să îmbraci în virtute obligația victimei de a suporta în continuare consecințele comportamentului unui părinte care i-a făcut rău, atunci când nu avea nicio putere să se apere în vreun fel.
Ți se spune că trebuie să ierți, că trebuie să înțelegi că și părintele a avut probleme, că poate a fost rănit la rândul lui, că poate nu a știut mai bine, că este părintele tău orice-ar fi, că oamenii greșesc și că tu trebuie să fii „omul mai bun”. Iar dacă refuzi să reiei o relație care ți-a făcut rău, devii, aproape instantaneu, suspect din punct de vedere moral: rigid, resentimentar, orgolios, incapabil să ierți.
Copilul trebuie să înțeleagă de ce părintele său a fost furios, de ce a fost rece, de ce a manipulat, de ce a umilit, de ce a controlat, de ce a fost violent sau de ce a transformat întreaga familie într-un dispozitiv construit în jurul propriilor sale nevoi și așteptări – altfel este imatur... Copilul trebuie să-i descifreze copilăria părintelui său, să-i identifice traumele, să-i înțeleagă nefericirile, să-i explice mecanismele psihologice și, desigur, să-l vindece, sau cel puțin să-i absoarbă frustrările și pulsiunile, pentru că așa se poartă un copil bun, nu-i așa? Uneori aceste pretenții sunt formulate aproape isteric, de parcă faptul că părintele nu și-a rezolvat trecutul ar constitui o sarcină transmisă ereditar copilului.
Nu este.
Un copil nu este terapeutul părintelui său; nu este groapa în care părintele își poate arunca frustrările, neputințele și traumele, pentru ca apoi, când copilul crește, să-i ceară să sape prin ele și să le îngroape frumos, cu flori deasupra. Faptul că un părinte a fost el însuși rănit nu anulează responsabilitatea pe care o are pentru ceea ce a făcut mai departe cu propria lui suferință. Trauma poate explica un comportament, dar cu siguranță nu îl absolvă automat și nici nu îi conferă dreptul de a se perpetua.
Nu este normal ca părintele să fie prezentat ca om cu traume, iar copilul ca om care trebuie să aibă suficientă înțelegere pentru a le tolera consecințele, altfel este etichetat în toate felurile – chiar de către părintele abuziv și de o mare parte din societate, obișnuită cu moralitatea elastică – cea care relativizează și îngroapă abuzul pentru a proteja confortul celor care au puterea și autoritatea. În astfel de contexte, abuzul devine „o greșeală”. Cruzimea devine „un moment dificil”. Manipularea devine „felul de a fi al părintelui”. Umilirea devine „temperament”. Violența verbală devine „nervozitate de moment”.
Copilăria distrusă de toate acestea devine doar „trecut”, care „nici n-a fost atât de rău” pe cât vor să-l prezinte cei nerecunoscători pentru eternul sacrificiu al unui părinte - care doar el știe cît i-a fost de greu... Și uite-așa, victima rămâne obligată să poarte trecutul într-un mod convenabil pentru toată lumea: fără să vorbească despre el, fără să-l pună în discuție, fără să se îndepărteze și, ideal, fără să-i producă agresorului neplăceri, pentru că agresorul e și el om cu suflet sensibil…
Bineînțeles că am scris toate acestea cu multă ironie amară, pentru că totul este despre cosmetizarea abuzului.
De aceea mi se pare de-a dreptul grețos să aud, mai ales din partea unor oameni care își proclamă valorile „adevărate”, creștine sau conservatoare, că o victimă trebuie să păstreze o relație cu abuzatorul ei pentru că „familia este sfântă”, sau „echilibrul în comunitate este important”. Ce anume este sfânt în relația aceea? Gradul de rudenie? Certificatul de căsătorie? Fotografii de la mese de Crăciun din trecut? Dacă familia este atât de sacră, de ce sacrificiul îi este cerut aproape invariabil celui care a suferit și nu celui care a provocat suferința?
Iar dacă un om care a crescut într-un asemenea mediu decide, la un moment dat, că nu mai vrea să facă parte din el, nu văd nimic imoral în asta. Dimpotrivă, mi se pare suspectă insistența teribilă a celor care vor să-l convingă cu orice preț să se întoarcă.
Există o întrebare pe care predicatorii iertării obligatorii o ocolesc cu o grație care ar fi admirabilă dacă nu ar fi atât de mizerabilă:
Poate că adevărata problemă nu este că există oameni care nu pot să ierte; poate că problema este că unii dintre noi au fost condiționați prea bine să se sacrifice pentru confortul celor care i-au rănit și să negocieze la infinit cu ceea ce i-a rănit, ca să nu deranjeze familiile, bisericile, moraliștii, conservatorii și toți administratorii de serviciu ai conștiinței altora.
Pentru că, atunci când toată moralitatea unei comunități ajunge să se sprijine pe ideea că cel rănit trebuie să fie suficient de bun încât să-l ierte pe cel care l-a rănit, nu mai vorbim despre moralitate, ci despre disciplinarea victimei prin limbaj moral. I se spune că este liberă să aleagă, dar numai cu condiția să aleagă ceea ce îi liniștește pe ceilalți. I se spune că iertarea este un act voluntar, în timp ce refuzul ei este judecat, condamnat și prezentat drept dovadă de caracter defectuos. I se oferă, cu alte cuvinte, o libertate în care opțiunea considerată legitimă este deja stabilită dinainte.
Adevărata libertate a victimei nu începe atunci când este convinsă să ierte. Începe atunci când nimeni nu-i mai spune ce trebuie să simtă față de omul care a rănit-o și când afirmația „nu mai vreau această relație” este primită ca o decizie, nu ca o abatere morală care trebuie corectată de cei care „știu ei mai bine”.
Restul este doar aceeași veche violență, rebotezată într-un limbaj ipocrit al virtuții.
Pentru că, după ce ai fost copilul care trebuia să lase de la el, devii adultul căruia i se explică din nou că trebuie să lase de la el. De data aceasta nu mai este vorba despre disciplină, ci despre „maturitate”, „iertare”, „familie”, „respect pentru părinți” și alte asemenea cuvinte, mari și foarte utile atunci când trebuie să îmbraci în virtute obligația victimei de a suporta în continuare consecințele comportamentului unui părinte care i-a făcut rău, atunci când nu avea nicio putere să se apere în vreun fel.
Ți se spune că trebuie să ierți, că trebuie să înțelegi că și părintele a avut probleme, că poate a fost rănit la rândul lui, că poate nu a știut mai bine, că este părintele tău orice-ar fi, că oamenii greșesc și că tu trebuie să fii „omul mai bun”. Iar dacă refuzi să reiei o relație care ți-a făcut rău, devii, aproape instantaneu, suspect din punct de vedere moral: rigid, resentimentar, orgolios, incapabil să ierți.
Copilul trebuie să înțeleagă de ce părintele său a fost furios, de ce a fost rece, de ce a manipulat, de ce a umilit, de ce a controlat, de ce a fost violent sau de ce a transformat întreaga familie într-un dispozitiv construit în jurul propriilor sale nevoi și așteptări – altfel este imatur... Copilul trebuie să-i descifreze copilăria părintelui său, să-i identifice traumele, să-i înțeleagă nefericirile, să-i explice mecanismele psihologice și, desigur, să-l vindece, sau cel puțin să-i absoarbă frustrările și pulsiunile, pentru că așa se poartă un copil bun, nu-i așa? Uneori aceste pretenții sunt formulate aproape isteric, de parcă faptul că părintele nu și-a rezolvat trecutul ar constitui o sarcină transmisă ereditar copilului.
Nu este.
Un copil nu și-a adus părintele pe lume.
Nu este obligația copilului, nici măcar devenit adult, să înțeleagă - și cu atât mai puțin să suporte - trauma părintelui, oricare ar fi aceea. Nu este obligația lui să o confrunte. Nu este obligația lui să o repare. Și, cu atât mai puțin, nu este obligația lui să accepte să fie din nou rănit pentru a-i oferi părintelui ocazia de a-și procesa la nesfîrșit trecutul.
Un copil nu este terapeutul părintelui său; nu este groapa în care părintele își poate arunca frustrările, neputințele și traumele, pentru ca apoi, când copilul crește, să-i ceară să sape prin ele și să le îngroape frumos, cu flori deasupra. Faptul că un părinte a fost el însuși rănit nu anulează responsabilitatea pe care o are pentru ceea ce a făcut mai departe cu propria lui suferință. Trauma poate explica un comportament, dar cu siguranță nu îl absolvă automat și nici nu îi conferă dreptul de a se perpetua.
Nu este normal ca părintele să fie prezentat ca om cu traume, iar copilul ca om care trebuie să aibă suficientă înțelegere pentru a le tolera consecințele, altfel este etichetat în toate felurile – chiar de către părintele abuziv și de o mare parte din societate, obișnuită cu moralitatea elastică – cea care relativizează și îngroapă abuzul pentru a proteja confortul celor care au puterea și autoritatea. În astfel de contexte, abuzul devine „o greșeală”. Cruzimea devine „un moment dificil”. Manipularea devine „felul de a fi al părintelui”. Umilirea devine „temperament”. Violența verbală devine „nervozitate de moment”.
Copilăria distrusă de toate acestea devine doar „trecut”, care „nici n-a fost atât de rău” pe cât vor să-l prezinte cei nerecunoscători pentru eternul sacrificiu al unui părinte - care doar el știe cît i-a fost de greu... Și uite-așa, victima rămâne obligată să poarte trecutul într-un mod convenabil pentru toată lumea: fără să vorbească despre el, fără să-l pună în discuție, fără să se îndepărteze și, ideal, fără să-i producă agresorului neplăceri, pentru că agresorul e și el om cu suflet sensibil…
Bineînțeles că am scris toate acestea cu multă ironie amară, pentru că totul este despre cosmetizarea abuzului.
Și nu, nu este un mecanism rezervat abuzului din familii. Așa funcționează, în fond, aproape toate formele de abuz în societățile în care educația este precară, cultura responsabilității este subțire, iar legile există mai degrabă ca decor instituțional decât ca instrument real de protecție. Victimei i se cere aproape întotdeauna să facă ceva: să ierte, să înțeleagă, să se adapteze, să nu exagereze, să nu provoace, să nu „facă prea mult tam-tam”, să nu generalizeze, să nu lezeze orgolii, că familia trebuie protejată, că imaginea comunității trebuie menajată, că „nu e bine să speli rufe în public”. I se cere, adică, să suporte nu doar abuzul, ci și întreaga muncă socială necesară pentru ca abuzul să poată fi trecut sub tăcere. Agresorului, în schimb, nu i se cere aproape nimic: rareori să repare, rareori să-și asume, rareori să suporte consecințe PROPORȚIONALE cu ceea ce a făcut.
Într-o asemenea „ordine” morală, victima devine responsabilă pentru gestionarea propriului abuz.Iertarea poate fi o alegere personală, dar în momentul în care este transformată într-o obligație morală și impusă celui rănit ca preț pentru reintrarea în „normalitatea” familială sau comunitară, ea încetează să mai fie un act liber și devine un instrument de disciplinare.
De aceea mi se pare de-a dreptul grețos să aud, mai ales din partea unor oameni care își proclamă valorile „adevărate”, creștine sau conservatoare, că o victimă trebuie să păstreze o relație cu abuzatorul ei pentru că „familia este sfântă”, sau „echilibrul în comunitate este important”. Ce anume este sfânt în relația aceea? Gradul de rudenie? Certificatul de căsătorie? Fotografii de la mese de Crăciun din trecut? Dacă familia este atât de sacră, de ce sacrificiul îi este cerut aproape invariabil celui care a suferit și nu celui care a provocat suferința?
Să nu confundăm lucrurile: a înțelege de ce un om a cedat impulsurilor sale agresive și a devenit abuziv față de alții mai slabi decât el nu înseamnă să-i acorzi în continuare acces la viața ta. Poți să-i înțelegi trecutul fără să-i accepți comportamentul. Poți să-i recunoști suferințele fără să i le scuzi ori să le transformi în scut împotriva consecințelor pentru faptele sale. Poți chiar să ajungi să nu te mai afecteze, și, cu toate acestea, să nu mai vrei nicio relație cu el. Faptul că ai reușit, poate (dacă ești foarte norocos!) să treci peste, nu-ți creează obligația reapropierii de cel care ți-a făcut rău.
Biologia explică originea unei relații; nu garantează calitatea ei morală. Sângele poate produce rudenie, dar nu produce automat respect, încredere, afecțiune sau dreptul de a intra în viața celuilalt. Există părinți care își iubesc copiii, dar și mulți părinți, tributari unor norme sociale defecte, care au o uriașă capacitate de a distruge. Există familii care sunt zone de siguranță și de confort, dar și destule familii care sunt doar un ambalaj frumos care ascunde o istorie de control, umilință, frică și tot felul de agresiuni.Iar dacă un om care a crescut într-un asemenea mediu decide, la un moment dat, că nu mai vrea să facă parte din el, nu văd nimic imoral în asta. Dimpotrivă, mi se pare suspectă insistența teribilă a celor care vor să-l convingă cu orice preț să se întoarcă.
Există o întrebare pe care predicatorii iertării obligatorii o ocolesc cu o grație care ar fi admirabilă dacă nu ar fi atât de mizerabilă:
De ce ar trebui victima să se întoarcă într-un loc din care a trebuit să fugă pentru a putea fi ea însăși și pentru a se putea vindeca? De ce trebuie să demonstreze tocmai ea că este capabilă de sentimente bune și nobile? Cine se cred, până la urmă, cei cărora trebuie ea să le tot demonstreze câte ceva?
Poate că adevărata problemă nu este că există oameni care nu pot să ierte; poate că problema este că unii dintre noi au fost condiționați prea bine să se sacrifice pentru confortul celor care i-au rănit și să negocieze la infinit cu ceea ce i-a rănit, ca să nu deranjeze familiile, bisericile, moraliștii, conservatorii și toți administratorii de serviciu ai conștiinței altora.
Pentru că, atunci când toată moralitatea unei comunități ajunge să se sprijine pe ideea că cel rănit trebuie să fie suficient de bun încât să-l ierte pe cel care l-a rănit, nu mai vorbim despre moralitate, ci despre disciplinarea victimei prin limbaj moral. I se spune că este liberă să aleagă, dar numai cu condiția să aleagă ceea ce îi liniștește pe ceilalți. I se spune că iertarea este un act voluntar, în timp ce refuzul ei este judecat, condamnat și prezentat drept dovadă de caracter defectuos. I se oferă, cu alte cuvinte, o libertate în care opțiunea considerată legitimă este deja stabilită dinainte.
Pe românește, i se bagă pumnul în gât, apoi i se vorbește, sfătos, despre libertatea de a înghiți.
Asta fac moraliștii de serviciu când îi cer victimei să ierte, să reia legătura, să „lase trecutul în urmă” și să se întoarcă, docilă și împăcată, în relația care i-a făcut rău, fără să deranjeze pe nimeni cu suferința ei. I se cere să-și înghită furia, memoria, revolta și, uneori, chiar instinctul elementar de conservare, pentru ca agresorul să poată rămâne în continuare confortabil în rolul de părinte, rudă, om respectabil sau credincios.Adevărata libertate a victimei nu începe atunci când este convinsă să ierte. Începe atunci când nimeni nu-i mai spune ce trebuie să simtă față de omul care a rănit-o și când afirmația „nu mai vreau această relație” este primită ca o decizie, nu ca o abatere morală care trebuie corectată de cei care „știu ei mai bine”.
Restul este doar aceeași veche violență, rebotezată într-un limbaj ipocrit al virtuții.