În Căutarea Eului Pierdut prin Viața Digitală

Tehnologia a transformat fiecare aspect al vieții noastre, iar în acest context, vanitatea a găsit un teren fertil în mediul online. Expunerea constantă pe rețelele sociale a dat naștere unei culturi a imaginii, în care aparențele devin prioritare. Astăzi, selfie-urile sunt mai frecvente decât saluturile, așa că mulți oameni nu mai au timp să se gândească la altceva decât la propria lor imagine. Ne-am trezit într-o lume în care oglinda s-a extins în fiecare smartphone și tabletă, iar Narcis moderează show-ul.

Dar când s-a transformat rețeaua socială în terenul unui concurs ridicol de ”ce suntem și ce avem, în raport cu ceilalți”? Când a devenit fiecare like un trofeu în căutarea disperată de validare? Când și-au transformat toți oamenii aceștia viețile într-un reality show 24/7, și s-au pus pe ei înșiși în rolurile principale? Când au crescut ego-urile în halul ăsta?

Imaginile online au devenit o carte de vizită virtuală. Nici nu mai contează că ele sunt doar o versiune idealizată a sinelui, cu filtre care ascund imperfecțiunile și cu caption-uri perfecte care ascund gândurile ori sentimentele întunecate, sau pur și simplu create să prezinte doar o frântură așa-zis perfectă din imaginea reală.

Spre exemplu, să luăm o fotografie de familie - imaginea după care toată lumea e topită: mama, tata și copiii – toți zâmbesc fericiți, dintr-un loc idilic de vacanță. Nu se vede însă, în poză, că mama este dependentă de Xanax și disperată să facă fotografii perfecte pe care se asigură că le văd toate cunoștințele ei, că tata se gândește la alte femei, care îl scot din monotonia familiei care duhnește prea tare a perfecțiune, că băiețelul nu le-a spus că a fost batjocorit, la școală, ca să nu pară slab, iar fetița nu știe dacă e bine sau rău că un coleg mai mare i-a băgat mâna între picioare și i-a șuierat în ureche ”Ești o curvă!”, că… până la urmă, așa îl aude și pe tata zicându-i mamei câteodată.

Și ce se întâmplă cu comparația constantă cu ceilalți? Când au început oamenii să măsoare succesul în "like"-uri și followeri? Fiecare postare, fiecare fotografie, fiecare apreciere – toate astea devin o monedă de schimb în căutarea aprobării și admirației. Dependența de validarea externă a devenit obsesie. Comentariile și aprecierile sunt droguri digitale, iar lipsa lor declanșează adevărate crize de identitate.

Dar cine să aibă nevoie de terapie când are un feed plin de complimente false, aprecieri superficiale, rugăciuni postate cu copy-paste și emoticoane cu inimi? Cine nu apreciază aceste lucruri suferă de ciudă – cel puțin așa le place să creadă celor cu orgoliul supradimensionat, care îi împiedică să realizeze că a trăi cu impresia că toți se uită la tine și te invidiază este semn de tulburare narcisică.

Oamenii au devenit parcă mai ridicoli ca oricând. Sunt tot mai mulți și se simt tot mai singuri și nebăgați în seamă. În public se simt singuri. Acasă se simt singuri. Oriunde în lumea asta ar fi, li se pare că ratează ceva. Așa că se bagă singuri în seamă. Nu mai știu de capul lor, fac orice ca să atragă atenția. Nimic nu trebuie să se întâmple fără ei. Nu-și mai încap în piele, trebuie să fie acolo, văzuți mereu, cu orice preț! Nu mai fac diferența între public și privat, între mulțime și intimitate. Nu acceptă să fie puși deoparte. Așa că, mereu și mereu, se chinuie să fie în mijlocul situațiilor (fie că acestea li se potrivesc sau nu), să arate că sunt mai mult și că au mai mult decât alții – asta fiind singura iluzie meschină de reușită, care îi ajută să doarmă noaptea. Iar actuala eră digitală le permite să pară ce vor ei să pară, cu mult mai multă ușurință decât până acum.

Încotro ne îndreptăm?

Trăim într-o lume în care aparențele au devenit mai importante decât esența, iar personajele superficiale au învățat rapid să exploateze această stare de fapt în favoarea lor. Vanitatea, narcisismul nu sunt doar probleme individuale, ci au și consecințe mai largi asupra societății în ansamblu. Obsesia pentru imagine distorsionează valorile și promovează superficialitatea, ducând în derizoriu orice nu se aliniază cu principiul "fake it till you make it".

Conținutul a fost învins de prezentare, iar autenticitatea a devenit un act revoluționar. Cine știe cât va mai dura până când frumusețea va fi din nou căutată în imperfecțiunile noastre, iar fericirea se va regăsi în exprimarea sinceră a sinelui…