Despre abuz - Reflexii în Oglinda Socială

 

Că ne convine, sau, mai degrabă, nu ne convine să credem, abuzul este o realitate crudă ce se ascunde, în general, în spatele ușilor închise. Nu este o problemă individuală, ci o reflexie a societății umane care îl cultivă, îl ascunde, îi disimulează efectele și, la urma-urmei, îl normalizează.

Auzim aproape zilnic despre abuzuri, citim statistici care conțin tot felul de informații teribile, dar cu toate acestea, cei mai mulți oameni nu vor recunoaște niciodată că abuzul există lângă ei sau chiar în ei. Abuzatorii sunt, de prea multe ori, membri ai familiei iubitoare, vecinii simpatici sau colegii populari de la lucru. 

Relativizarea abuzului este o practică a abuzatorilor, care distrag astfel atenția de la ei înșiși.

Aceștia pretind adesea, de ochii lumii, că recunosc abuzul, ba chiar se fac că îl condamnă – dar, în mod convenabil, acesta nu are niciodată legătură directă cu ei, ci cu alți oameni, abstractizați, aflați la distanță, și care mai și exagerează. Cel puțin așa vor ei să insinueze - cei care se știu cu musca pe căciulă și care se vor strădui mereu să relativizeze sau să ridiculizeze ideea de abuz și consecințele lui. Dacă îi asculți, afli repede că abuzul nu e, dom`le, chiar așa cum se spune... De fapt, abuzul cade singur din cer, nici vorbă să fie cineva vinovat...

Abuzul este generalizat, în societatea în care trăim, iar acest lucru mi-e teamă că nu este vreo consecință a lumii moderne, cu tarele pe care i le văd conservatorii și nostalgicii care pretind că, pe vremuri, rânduielile sociale erau, vezi-doamne, cu mult mai bune decât acum... În realitate, societatea umană a fost întotdeauna abuzivă, într-o formă sau alta, pentru că umanitatea - cea adevărată, nu așa-zisa umanitate simulată, de fațadă, pe care o vezi afișată ostentativ peste tot -  este o calitate rară, iar oamenii au foarte mare potențial abuziv, pe care continuă să și-l exercite fără prea multe scrupule. Nu doar conducătorii, nu doar elitele, nu doar cei needucați, ci oamenii în general, care nu vor să se schimbe, sau care preferă să ignore ori să minimizeze gravitatea acestei probleme, contribuind chiar și indirect la crearea unor cercuri vicioase ale abuzurilor.

Cum se explică altfel faptul că, un om normal, fără idei sau principii dubioase, care se pune de-a curmezișul într-o anumită situație și încearcă să demaște abuzul (din familie, de la locul de muncă sau de unde o fi el) este pus la pământ – de cele mai multe ori chiar de cei care pretindeau atât de frumos că îl înțeleg și îl cred! -, făcut să se îndoiască de sine și de judecata sa, trivializându-i-se vorbele și acțiunile, atribuindu-i-se o aură de incompetență, neîncredere și ridiculizându-i-se demnitatea sau calitățile.

Nu ne place să auzim asta, dar suntem crescuți și educați în ideea că anumite comportamente abuzive sunt acceptabile, fac parte din viață, din așa-zisa normalitate. 

Toți părinții își iubesc copiii de nu mai pot, chiar dacă uneori îi agresează psihologic sau fizic… Soțul e gelos din dragoste și mai greșește și el, mai ales când bea... Soția, la rândul ei, este o narcisistă manipulatoare, o agresoare la nivel emoțional. Dar... ”Lasă că nu e chiar așa de rău", ”Exagerezi”, ”Ai și tu vina ta”, "Toate familiile sau colectivele de oameni au probleme", "E doar o ceartă", ”Nu e bullying, dar nu știi tu de glumă” etc. etc. etc.

Ni se spune, în tot felul de moduri, că iubirea coexistă cu abuzul, desi foarte puține lucruri sunt mai nocive decât această idee.

Normalizarea abuzului, pe cât de inofensivă pare, pe atât este de periculoasă și insidioasă, deoarece duce la justificarea lui, la minimizarea gravității sale și la ignorarea semnelor evidente. Combinată cu frica, rușinea, sentimentul de vinovăție și loialitatea familială (ori față de cercul de cunoscuți, colectivul profesional etc.), aceasta împiedică victima să recunoască abuzul, să lupte pe termen lung pentru a se desprinde de situațiile și contextele care îl generează, ori să ceară ajutor.

Pentru a face față abuzului, victimele adoptă adesea strategii de disimulare. Ele pot nega existența abuzului, pot minți despre incidente, pot relativiza gravitatea unor experiențe prin care au trecut, a unor sentimente, pot evita contactul social și pot purta diverse măști pentru a părea că totul e bine, ajungându-se până la interiorizarea abuzului și transformarea victimei în abuzator, deîndată ce aceasta alege să își înlocuiască sentimentele de neputință și izolare cu puterea pe care ți-o dă grupul atunci când nu mai lupți împotriva lui și devii parte din el.

Da, este o alegere.

Victima (adultă) nu mai este victimă atunci când alege calea cea mai ușoară spre alinare și ia chipul abuzatorului, găsindu-și scuze pentru a perpetua situația abuzivă în loc să lupte împotriva ei. E adevărat că o astfel de luptă este, de multe ori, pe viață, e lupta cu o caracatiță care scoate mereu brațe nebănuit de puternice, e un război de uzură – dar este singura cale care poate schimba cu adevărat ceva în bine.