Fjord, Mungiu și ambiguitatea morală

Cazul Bodnariu, care a produs o undă de șoc tocmai prin discrepanța dintre limbajul juridic și limbajul afectiv al publicului, a funcționat ca un fel de test de rezistență pentru convingerea aceea difuză, care răzbate din discursurile tradiționaliste, despre infailibilitatea familiei. Este în continuare foarte răspândită ideea că familia, oricât de degradată ar fi în conținutul ei concret, rămâne prin definiție un spațiu mai bun pentru copil decât orice alternativă.

Din nefericire pentru apologeți, aceasta nu este însă o teză argumentată, ci doar o axiomă culturală.

Într-o societate care a avut în mod istoric repere morale dintre cele mai îndoielnice, dar care este în continuare foarte rezistentă la schimbare, și în care umanitatea (adevărată, nu afișată) este extrem de rară, totul se bulversează suspect de repede când răul apare în unul dintre acele spații pe care societatea le sacralizează obsesiv: familia, tradiția, autoritatea părintească, religia, „valorile”. În jurul acestor teritorii, luciditatea colectivă începe brusc să pășească în vârful picioarelor, iar asta pentru că omul modern, oricât s-ar pretinde el de emancipat, continuă să trateze familia ca pe o instituție aflată deasupra suspiciunii morale. Și vorbesc aici, cu precădere, despre acea familie agresiv-tradiționalistă, care colcăie de abuzuri și ierarhii toxice, dar care continuă să fie protejată simbolic cu o încăpățânare aproape religioasă, doar pentru că poartă eticheta sacră a tradiției și a așa-zisei normalități. Orice critică la adresa ei devine atac, orice intervenție - profanare, iar dacă agresorul familist invocă iubirea, sângele, credința sau dreptul de a-și „crește copiii în funcție de propriile sale valori”, societatea începe să negocieze până și evidența agresiunii.

„Fjord” și estetizarea morală a violenței familiale

La Festivalul de Film de la Cannes, s-a aplaudat minute în șir filmul Fjord, al lui Cristian Mungiu, care a luat și trofeul Palme d`Or de altfel. Ovații lungi, fotografiile obișnuite ale triumfului cultural, cronici admirative despre „curaj”, „complexitate”, „refuzul maniheismului”. Și totuși, simultan, o parte importantă a criticii de film a reacționat cu totul altfel: rece, iritată, chiar violent critică. Iar diferența aceasta, în opinia mea, denotă ceva mult mai interesant decât filmul însuși.

Spun asta deoarece nu vorbim doar despre diferențe de gust cinematografic, ci despre conflictul dintre două mentalități: fascinația est-europeană pentru „complexitatea” autorității familiale și intoleranța occidentală tot mai accentuată față de orice formă de relativizare a abuzului.

Mungiu s-a băgat în centrul acestei fracturi culturale și cred că există foarte multe probleme cu discursul său legat de tema acestui film. Nu cu estetica filmului - care este , neîndoielnic, de calitate -, nu cu dreptul artei de a provoca, ci cu felul aproape seducător în care regizorul transformă suspendarea morală într-o virtute intelectuală.

Mungiu vorbește despre libertatea de a pune întrebări, subliniază dreptul artei de a nu deveni „propagandă morală”, precum și nevoia de a tolera îndoiala. Teoretic, sună impecabil și, cu siguranță, aproape irezistibil pentru publicul care adoră ambiguitățile mai mult sau mai puțin sofisticate, dar există momente în care obsesia pentru nuanță începe să semene suspect de mult cu evitarea responsabilității morale.

Și atunci apare întrebarea care mă obsedează privind reacțiile la Fjord: 

De ce devine atât de importantă „complexitatea” situației, exact atunci când subiectul este abuzul sau violența - în cazul acesta, asupra copilului? 

De ce sar rapid mulți să „îndulcească” ideea de agresiune, să o relativizeze, în ciuda faptului că unii dintre copiii familiei au povestit că au avut parte de „corecții” fizice acasă și au fost găsiți cu urme de violență pe corp? De ce Cristian Mungiu nu simte nevoia aceleiași „complexități” discursive când vorbește despre corupție, compromis politic sau degradare socială? În filmele lui anterioare, verdictul moral exista și era extrem de clar, ba chiar, pe alocuri, brutal de clar. În „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” sau în „Bacalaureat”, lumea morală nu era suspendată într-o ceață contemplativă. Corupția era corupție. Abuzul de putere era abuz de putere. Compromisul era compromis.

De ce stau lucrurile diferit, în cazul filmului „Fjord”?

În acest film, agresiunea devine „context cultural”. Trauma copilului devine prilej pentru reflecții despre birocrație și intervenția statului în felul în care părinții își cresc copiii. Iar părintele-agresor ajunge aproape figura tragică centrală! Nu copilul. Nu vulnerabilitatea sa absolută în fața unui astfel de mediu familial de care singur nu se poate delimita sau rupe, ci culmea, „drama” adultului abuziv căruia i se contestă autoritatea!

Criticii occidentali au intuit ceva ce publicul est-european, la modul general, pare mult prea des dispus să ignore: 

Falsa echivalență morală, care poate duce la manipulare, chiar și prin artă.

Mungiu pune pe același plan violența asupra unui minor și disconfortul ideologic al părintelui violent, confruntat cu intervenția statului, practic mutând emoția publicului de la copil către adultul ofensat, transformând protecția minorului într-o posibilă formă de opresiune culturală – și numește asta o reacție la politically correctness, la lipsa de dialog specifică progresismului - cum spune el.

Regizorul introduce de asemenea, în film, referirea la fiica directorului școlii unde învățau copiii Bodnariu, care are și ea probleme, sugerând implicit că nici mediul progresist, nici părinții occidentali nu produc copii „mai sănătoși”. Numai că observația aceasta nu clarifică nimic esențial despre cazul discutat. Dimpotrivă, funcționează ca o diversiune.

Nimeni nu susține că „progresismul”, „occidentul” ori altă entitate modernă ar produce automat familii perfecte ori copii feriți de suferință. Problema nu este dacă există adolescenți traumatizați și în familii progresiste – desigur că există –, ci dacă prezența suferinței într-un context invalidează responsabilitatea morală din alt context. Iar aici discursul filmului devine manipulator.

Automutilarea unui adolescent și violența exercitată asupra copilului de către părintele care deține autoritatea totală asupra lui nu sunt lucruri comparabile. Faptul că un copil dezvoltă tulburări psihice sau comportamente autodistructive poate avea cauze multiple și complexe; însă violența familială rămâne o acțiune concretă exercitată de cel aflat într-o poziție structurală de putere asupra unei ființe complet dependente.

Or, exact această diferență fundamentală este estompată de Mungiu prin genul acesta de paralelisme insinuante.

La modul general, există ceva aproape cinic în felul în care discursul pseudo-nuanțat ajunge mereu să relativizeze exact suferința celor aflați cel mai jos în ierarhia puterii. Pentru că, în mod simptomatic, „complexitatea” aceasta nu apare pentru a proteja copilul. Ea apare aproape exclusiv pentru a umaniza agresorul, pentru a contextualiza autoritatea, pentru a explica și relativiza violența, pentru a deplasa discuția către traumele adultului, către ideologii, sau către imperfecțiunea lumii în general.

Copilul rămâne, din nou, un detaliu secundar într-o mare dezbatere despre sensibilitățile și frustrările adulților, la fel cum victima, în general, rămîne pe plan secund, în spatele sensibilităților și frustrărilor agresorului.

În filmul Fjord, copilul ca subiect autonom nu există, deoarece totul gravitează în jurul suferinței adultului, a autorității lui lezate și a dreptului absolut pe care consideră că îl are în interiorul familiei sale

Mungiu spune că și-ar dori ca spectatorii să plece din sală punându-și întrebări, nu căutând confirmări pentru propriile convingeri, ceea ce mi-e teamă că este o ipocrizie, dat fiind faptul că și-a ales un subiect profund polarizant, căruia nu i-a dat, cel puțin în aparență, nicio direcție.

O anumită parte a spectatorilor ar trebui, într-adevăr, să-și pună foarte multe întrebări legate de permisivitatea lor la ideea de abuz – însă nu o vor face, pentru că filmul lui Mungiu le permite să rămână, confortabil, în bula lor.

Da, filmul „Fjord” este artistic, nu documentar, însă subiectul nu este o creație originală, ci este cât se poate de real, și pare că Mungiu l-a folosit pe post de click-bait, precum un tabloid (dacă o astfel de analogie n-o fi considerată vreo blasfemie, doamne ferește...).

Poate chiar mai mult decât filmul în sine, discursul regizorului este periculos nu prin ceea ce afirmă explicit, ci prin spațiul moral pe care îl creează.

Pentru că ambiguitatea aceasta va fi inevitabil confiscată ideologic. Si deja este.

Conservatorismul tradiționalist adoră exact acest tip de ambivalență culturală. O poate transforma imediat într-un manifest despre „statul opresiv”, „familia persecutată”, „dictatura progresistă” și „dreptul părinților de a-și educa copiii așa cum consideră ei”.

Iar copilul? Copilul dispare din nou, sub discursul despre libertatea părinților de a face ce vor ei, sub estetica lui Mungiu, sub sofisticăria intelectuală a „îndoielii” și, nu în ultimul rând, sub fascinația publicului pentru nuanțe care îi protejează ideile sau interesele.

În cazul „Fjord”, senzația că inteligența artistică poate funcționa și ea ca mecanism de cosmetizare morală este foarte pregnantă. 

Într-o lume cu tot mai puține repere, chiar și cruzimea devine mai acceptabilă dacă este împachetată într-o dezbatere filozofică despre identitate culturală și limitele statului.

Criticii de la The Guardian au observat exact această diluare a binelui și a răului. Au acuzat filmul lui Cristian Mungiu – pe bună dreptate! - că tratează semnele de abuz aproape ca pe niște „piste false” narative, nu ca pe centrul etic al poveștii.

Dincolo de cinema, rămâne întrebarea fundamentală pe care nici Cristian Mungiu, nici admiratorii săi nu par dispuși să o privească direct:

De ce îi deranjează pe unii mult mai tare intervenția statului în familia abuzivă, decât posibilitatea ca un copil să fie agresat fizic ori psihologic și să trăiască într-un astfel de mediu pe termen foarte lung, până când șansele lui de a se forma diferit de familia sa ajung aproape nesemnificative?