România, țara în care trecutul ia mereu nota 10

La Campionatele Europene de gimnastică artistică - Zagreb 2026, România a reușit o performanță care, dacă n-ar fi fost atât de tristă, ar fi fost aproape comică: echipa feminină a terminat calificările pe locul 11 și nu a prins nicio finală pe aparate. Nici măcar una. Asta după ce, în 2025, România a obținut 4 medalii europene de toate culorile, inclusiv cea mai strălucitoare.
Într-un sport în care România a construit, vreme de decenii, o adevărată mitologie a excelenței, locul 11 nu este doar un rezultat slab, ci un fel de epavă administrativă a unei reputații care încă mai circulă prin lume cu actele vechi.

„Pe vremuri se putea”

Da, am avut o Nadia. Am avut echipe legendare. Am avut medalii. Am avut olimpici, profesori considerați autorități incontestabile, școli despre care se spune și astăzi, cu acea solemnitate cu care românii vorbesc despre orice lucru dispărut, că „pe vremuri se făcea și se dregea...”.

Da. Se făcea. Dar se făcea în cu totul alte condiții. Și aici începe partea pe care nostalgia o șterge cu o eficiență deranjantă.

Performanța trecutului nu a fost produsul unei formule magice pe care am uitat-o într-un sertar și pe care ar trebui s-o scoatem de acolo, să o ștergem de praf și s-o aplicăm din nou. A fost produsă într-un context social, educațional și instituțional foarte diferit. În multe domenii, performanța era obținută printr-o combinație de selecție extremă, disciplină aproape militarizată, conformism, presiune psihologică și, de destule ori, prin metode abuzive.

În gimnastica de performanță, mai ales, mitologia podiumului a ascuns adesea prețul plătit pentru el. Corpul copilului era tratat ca material de performanță, iar durerea ca parte firească a procesului. Nu întreba nimeni dacă metoda este sănătoasă pentru copil, nu-i păsa nimănui dacă copilul mai putea - trebuia să poată, fiindcă ceea ce conta era să producă medalii.

Și aceeași logică a funcționat, în forme diferite, și în educație.

Școala „de altădată” era strictă și pentru că societatea era strictă. Pedepsele, umilirea, frica de notă, memorarea mecanică, obediența și sancțiunea - de multe ori fizică - erau instrumente pedagogice perfect acceptabile pentru o societate care nu avea mari remușcări în privința felului în care își trata și disciplina copiii. 

Rezultatele obținute în asemenea condiții nu pot fi pur și simplu desprinse de condițiile care le-au produs.

Asta nu înseamnă că acei oameni nu erau performanți. Erau. Dar nu poți importa pur și simplu performanța fără să imporți și contextul care a produs-o. Iar dacă acel context era, în mare parte, abuziv, represiv sau chiar inuman, nostalgia după el devine nu doar inutilă, ci și penibilă.

Este foarte ușor să spui „pe vremea mea, elevii învățau”, sau „sportivii de atunci erau super-disciplinați”. Istoria reține medaliile, însă nu reține întotdeauna costul lor. De aceea este atât de sterilă comparația dintre „generațiile de aur” și copiii de astăzi. Nu poți lua copilul din 2026, să-l pui în `75 sau `85, și să-i ceri să funcționeze după regulile de atunci. Lumea în care trăiește este alta. Informația este alta. Relația cu autoritatea este alta. Standardele privind drepturile copilului sunt altele. Psihologia educației este alta. Competiția globală este alta. Știința antrenamentului este alta. Până și corpul sportivului este astăzi privit altfel.

Și atunci ce facem? Ne tot uităm înapoi și spunem: „Pe vremuri se putea”? 
Da. Pe vremuri se putea, însă doar pentru că pe vremuri era altă lume. Iar nostalgia excesivă este toxică și nu rezolvă absolut nimic.

 

Diferențele dintre oameni nu sunt o eroare de sistem

Nu cred că problema României este că am uitat cum se făcea performanța și educația... Problema este că încă încercăm să facem performanță într-o lume nouă, folosind nostalgia drept metodologie. Însă, din păcate pentru mulți, nostalgia nu este strategie didactică; este doar memoria care și-a pus machiaj și se prezintă drept competență.

În plus, oamenii care încă ar putea să producă schimbarea nu mai au pârghiile necesare pentru a o face. Antrenorul poate ajusta un exercițiu, profesorul poate schimba o metodă, școala poate inventa încă un program, încă un proiect... Dar există o limită pe care niciun sistem nu o poate desființa prin regulament: nu poți duce la performanță un om care nu își dorește performanța și nu poți educa, în sens mai profund, un om căruia educația îi este indiferentă.

Aici mi se pare că România a pierdut ceva esențial: selecția.

Am ajuns să vorbim despre educație ca despre un produs care trebuie livrat în așa fel încât toți să performeze, indiferent de aptitudini, de interes, de efort sau de potențial individual. Da, educația de bază este un drept universal și se livrează. Însă educația de bază este educația de masă, care antrenează doar competențe generale și cred că este o mare greșeală să încercăm să facem din ea mai mult.  Nu orice om este educabil și cu atât mai puțin capabil de performanță, pentru că oamenii nu sunt egal făcuți în toate privințele. Unii au o inteligență matematică excepțională, alții au o capacitate verbală remarcabilă. Unii au talent pentru sport, alții pentru muzică, alții pentru lucrul cu oamenii. Unii sunt riguroși, alții creativi. Unii au rezistență extraordinară la efort, alții nu. Unii vor să fie foarte buni, alții vor doar să-și vadă liniștiți de viață. Unii au ambiție, alții nu. Unii pot deveni excelenți, alții pot deveni competenți doar în anumite direcții, iar alții vor rămâne, pur și simplu, mediocri.

Nu este o tragedie, ci o distribuția firească a diferențelor umane.

Tragedia începe atunci când refuzăm să mai admitem că această distribuție firească există. Pentru că, în clipa în care declarăm că toți trebuie să ajungă la un nivel, nu obținem egalitate, ci ne vom vedea în situația să tot coborâm nivelul, până la punctul în care aproape toată lumea poate fi declarată satisfăcătoare. Și uite-așa, ajungem la mediocritatea generalizată.

Am construit, treptat, sisteme în care este aproape indecent să spui că cineva nu poate, chiar dacă este evident că acel cineva nici măcar nu vrea. Ni se spune că trebuie să găsim o explicație, o circumstanță, o metodă alternativă, un alt tip de evaluare, ca să facă tot omul față cerințelor... Trebuie să avem grijă să nu-l frustrăm, să nu-i afectăm stima de sine, să nu-i spunem că nu este suficient de bun.

Sunt perfect de acord că nu este cazul să ne purtăm între noi ca niște mitocani, ci să ne ajutăm, să ne direcționăm spre zone care ni se potrivesc, dar asta înseamnă să ținem cont de potențialul adevărat al unui om, nu de iluzia că poate mai mult decât este cazul sau chiar decât își dorește.

Numai că atingerea unui progres real și cu atât mai mult a performanței presupune tocmai stabilirea unei diferențe clare între suficient și insuficient, între bun și foarte bun, între posibil și imposibil.

Selecția nu este cruzime. Selecția este felul în care orice sistem serios își recunoaște limitele și își identifică resursele.

Nu toți copiii trebuie să fie olimpici. Nu toți elevii trebuie să ajungă la facultate. Nici măcar nu este nevoie să-și ia bacul toți elevii; calificările profesionale dobândite în timpul liceului sunt și ele o finalitate a unui ciclu general de învățare. Nu orice copil care intră într-un club sportiv trebuie să fie împins spre lotul național. Nu orice angajat trebuie promovat. Nu orice om trebuie să primească un certificat de competență doar pentru că a parcurs un curs.

Și, mai ales, nu orice dorință de a fi considerat bun trebuie confundată cu capacitatea de a fi bun.

Când copilul devine proiectul orgoliului adulților din jurul său

Aici intră în scenă și o categorie fără de care această ecuație nu ar fi completă: părinții. Părinții, pentru că ei sunt cei care pun bazele ideii că „toți copiii trebuie să fie buni”, performanțele copilului fiind o chestiune de prestigiu personal. Copilul nu mai este doar copilul lor. Este proiectul lor public, CV-ul lor emoțional, dovada că au făcut ceva extraordinar. Nota lui devine nota lor. Medalia lui devine medalia lor. Eșecul lui devine o insultă personală.

Nu ați observat? Când copilul are rezultate, felicitări maxime părinților! Când copilul eșuează într-un fel sau altul, de vină este societatea, școala, antrenorul, sistemul, conjunctura socială și, dacă nu mai găsim nimic, probabil Mercur retrograd. 

Și atunci apare o situație aproape absurdă: copilul poate fi mediocru, nepregătit sau pur și simplu mai puțin talentat decât alții, dar părintele nu mai poate accepta această realitate. Arbitrul, profesorul, antrenorul - toți au ceva cu el. Subiectele au fost prost făcute. Colegii au fost favorizați. Sistemul este nedrept. Nota este mereu prea mică. Rezultatul nu reflectă „adevărata valoare”. 

Nu spun că, uneori, unele dintre acestea nu pot fi adevărate... Dar transformarea lor într-un reflex explicativ produce exact opusul performanței: îl învață pe om că rezultatul lui nu este niciodată responsabilitatea sa și că orice limită personală trebuie contestată.

Cazul Sabrina Voinea

La Europenele de acum, Sabrina Voinea era calificată în finala de la bârnă cu nota de 13,300. Contestația făcută mama ei, care îi este și antrenoare, după acordarea notei, a avut însă un rezultat contrar celui urmărit: nota a fost redusă la 13,000, iar gimnasta a ratat finala.

Cazul acestei gimnaste este, din acest punct de vedere, o miniatură a întregii stări de fapt despre care vorbeam, și nu pentru că o contestație ar fi în sine absurdă - dimpotrivă, contestațiile fac parte din sportul de performanță și există tocmai pentru situațiile în care o evaluare poate fi greșită. Problema apare atunci când mentalitatea din spatele contestației devine mai importantă decât capacitatea de a evalua lucid ceea ce s-a întâmplat.

Este greu să găsești o metaforă mai bună decât cazul Sabrina Voinea pentru felul în care funcționează uneori orgoliul, când nu mai acceptă limitele: în încercarea de a obține recunoașterea care consideri că îți este cuvenită, ajungi să pierzi chiar și ceea ce obținuseși.

În sportul de performanță există proceduri, strategii și decizii tehnice care aparțin staffului, iar responsabilitatea nu poate fi pusă automat pe umerii sportivului. Dar tocmai de aceea cazul este atât de relevant: el arată cât de complicată devine performanța atunci când în jurul sportivului se construiește o întreagă industrie a așteptărilor.

Părintele care a fost învățat că propriul copil trebuie să fie bun cu orice preț nu mai suportă foarte bine ideea că poate exista, cel puțin la un moment dat, altcineva mai bun. Și de aici începe delirul comparației: „Copilul meu nu poate avea 8, pentru că știu eu că este de 10”, „Copilul meu nu poate să nu intre la facultate, pentru că știu eu că merită”, „Copilul meu nu poate pierde, pentru că a muncit”, „Copilul meu nu poate fi mai slab decât alții”, „Copilul meu nu poate fi pur și simplu mediocru, pentru că mediocritatea lui ar spune ceva despre mine” și așa mai departe.

Numai că un copil nu este o extensie a părintelui, așa cum este el perceput, la scară mai largă decât ne place să recunoaștem. Da, reflectă educația primită, mediul ăn care a primit-o și așa mai departe, dar acest lucru nu îl transformă într-un mini-eu al părintelui.

Așa cum spuneam, da, uneori contestația este necesară, deoarece se mai fac și greșeli. Dar, la modul general, e bine să ținem minte că valoarea unui om nu crește prin contestații făcute cu orice motiv. Nu devii mai inteligent pentru că părintele tău contestă notă după notă. Nu devii mai talentat pentru că profesorul este obligat să-ți tot acorde șanse. Nu devii mai bun pentru că sistemul este făcut să nu te lase să te simți cumva mai prejos decât alții.

Uneori ești pur și simplu mai slab, iar ca să ajungi să faci ceva pozitiv și constructiv la nivelul pe care îl ai, trebuie să-ți accepți limitele, nu să împarți vina, în stânga și în dreapta, pe cai-verzi.

Iar lucrurile acestea ar trebui să poată fi spus fără ca trei sferturi - sau poate și mai mult - din societate ori din familie să intre în sevraj narcisic.

Poate că avem nevoie să redescoperim și această formă de modestie intelectuală: nu orice copil este genial, nu orice elev este performant, nu orice sportiv are potențial de podium (cel puțin nu în orice moment al carierei sale și la orice competiție) și nu orice om este destinat să fie excepțional.

Și nu este nimic degradant în asta! Degradant este să construiești o societate în care toți trebuie să fie declarați buni, iar pentru ca această ficțiune să rămână în picioare trebuie să cobori permanent standardele, să negociezi rezultatele, să contestezi evaluările și să găsești vinovați pentru fiecare limită.

Dacă rezultatele nu confirmă pretinsa excelență, nu înseamnă automat că sistemul de evaluare este problema; crezând asta și acționând în consecință, fără discernământ, nu faci decât să perpetuezi mediocritatea cu certificat de autenticitate.

Toate astea nu înseamnă nici pe departe că e cazul, vezi-doamne, să ne întoarcem la metodele abuzive ale trecutului și să pretindem că frica, umilința, disciplina militarizată sau presiunea psihologică produceau, în mod miraculos, oameni excepționali. Nu produceau. Poate produceau câțiva performeri buni, în condițiile de atunci, dar au produs infinit mai multe victime, traume transgeneraționale, conformism și oameni care au învățat să execute înainte de a gândi.

Nu este cazul să sărim din lac în puț. Nu avem nevoie să recuperăm abuzul pentru a recupera exigența.  Avem nevoie să recuperăm diferența fundamentală dintre a-i oferi unui om șansa de a deveni bun și a-i garanta că este bun indiferent ce face. Pentru că am început să confundăm lejer egalitatea de șanse cu egalitatea rezultatelor, și, din această confuzie am făcut o întreagă filosofie socială de doi bani.

Egalitatea de șanse nu înseamnă egalitatea rezultatelor

Toți trebuie încurajați. Toți trebuie validați. Toți trebuie să fie incluși.
Perfect. Dar după ce le-ai oferit aceste lucruri, ce faci cu rezultatul? Îl mai măsori? Mai spui că unul este mai bun decât altul? Mai accepți că un copil nu are aptitudini pentru matematică, că un adolescent nu are vocație pentru performanță sportivă, că un student nu are nivelul necesar pentru o anumită profesie?

Sau modificăm permanent standardul până când nimeni nu mai poate fi declarat insuficient?

Campioni la gimnastica mediocrității

Exact aici începe să se vadă legătura dintre gimnastică, școală și restul societății: dacă nu selectezi, nu poți construi excelență; dacă nu diferențiezi, nu poți recompensa competența; dacă nu accepți eșecul, nu mai poți defini succesul.

Iar dacă îi spui permanent unui om că poate fi orice își dorește, fără să mai adaugi condiția incomodă - DACĂ are și capacitatea, și voința, și disciplina necesare - nu îi oferi libertate, ci îi vinzi o ficțiune despre așa-zisa egalitate absolută a oamenilor.

Poate că una dintre marile noastre erori este tocmai această inflație a pretențiilor: vrem ca toată lumea să fie performantă, competentă, educată, creativă, empatică, cultivată, antreprenorială, adaptabilă și extraordinară, în timp ce refuzăm să mai acceptăm faptul banal că oamenii au capacități diferite și, mai ales, dorințe diferite de a le folosi.

Cu cât pretindem mai mult că toți trebuie să fie peste medie, cu atât media devine criteriul suprem. Cu cât refuzăm mai categoric ideea că unii sunt pur și simplu mai buni decât alții, cel puțin în anumite contexte, cu atât ajungem să nu mai avem criterii serioase pentru a stabili cine este bun.

Și atunci mediocrul devine acceptabil, acceptabilul devine bun, bunul devine performant, iar performanța adevărată începe să pară o anomalie.

Exact ca în gimnastica de astăzi.

Nu avem nevoie să ne întoarcem la trecut. Avem nevoie să încetăm să mai credem că trecutul poate fi înviat și să învățăm, poate pentru prima dată cu adevărat, să construim sisteme care să recunoască diferențele dintre oameni fără să le transforme nici în stigmate, nici în privilegii. Pentru că o societate care nu mai știe să selecteze ajunge, inevitabil, să nu mai știe nici să exceleze. Iar când nimeni nu mai poate fi declarat slab, în timp ce nimeni nu mai este obligat să devină foarte bun, rezultatul nu este egalitatea, ci doar o mare și comodă mediocritate.

România este, din păcate, foarte bună la această „gimnastică”.
La ea încă suntem mari campioni.