Viața în oglindă

  Unele lecții n-au fost învățate niciodată, iar din acest motiv, acum, în secolul 21, spre rușinea noastră, ne confruntăm cu exploatarea deșănțată a unor frici sociale și personale, de către unii cu pretenții de oameni cumsecade, familiști și dreptcredincioși, care  care știu să vorbească pe limba celor mulți și  speriați de ”ghei”, ”neo-marxism”, feminism, 5G și cunoaștere științifică, apologeți ai lui Putin, Trump, Zelea-Codreanu, Orban și alți ”patrioți adevărați”, dar pe care nu-i sperie deloc abuzurile din propria lor casă, pe care refuză să le recunoască... Ar trebui să ne fie frică. Democrația este al naibii de fragilă și putem ajunge ușor în situația să regretăm amarnic că am pierdut-o. Un mini-documentar Recorder , care merită văzut.

  Momentul în care timpul însuși își trage sufletul, o secundă suspendată între două respirații ale universului: liniștea - acel concept pe care niciun cuvânt parcă nu îl poate defini pe deplin. Liniștea nu este absența sunetului, ci mai degrabă plenitudinea sa. Liniștea nu e tăcere, ci un câmp magnetic ce atrage toate vocile nevăzute, toate gândurile uitate, toate umbrele care nu și-au găsit încă locul. Ne înconjoară pretutindeni – în șoaptele nopții, în spațiul dintre bătăile inimii – dar rareori avem curajul să o privim în ochi. E atât de densă și totuși atât de fragilă, asemenea unui fir de păianjen care tremură la cea mai mică adiere. Liniștea e un sanctuar care ne intimidează, poate pentru că în prezența ei suntem obligați să ne întâlnim cu noi înșine. Fără scuze, fără evadări. Există o liniște care precede furtuna, o liniște care însoțește meditația, o liniște care învăluie moartea, o liniște a dimineții, înainte ca lumea să își deschidă pleoapele, sau liniștea dint...

   Fascinația (și, de multe ori, aproape fetișul!) pentru procreare și idealizarea nașterii ca sursă de bine absolut au rădăcini adânci în mentalul colectiv, susținute fiind de o ideologie zisă acum ”pro-life”, trâmbițată de-a lungul timpului de lideri politici, figuri religioase și instituții sociale care și-au construit mesajele (ultra)conservatoare în jurul intereselor pe care le-au avut. Privită la microscop, această idee devine o construcție mentală fascinantă: pronatalismul nu este doar o simplă încurajare a creșterii populației, ci un mecanism de control social, o imperativă mascată de o așa-zisă responsabilitate față de specie. E paradoxal cum acest impuls de reproducere, aparent atât de firesc, devine mai puțin o alegere liberă și mai mult o presiune socială, mascată de discursuri despre „firesc” și „natural”, definite, desigur, de cei care au puterea și interesele să o facă.    De la instinct la condiționare socială: anatomia discursului despre „natural” ...

  Tu știi cine sunt oamenii de lângă tine ❓ E o întrebare aparent banală...   Poate, până la o vârstă, nici nu ne punem cu adevărat problema asta, pentru că oamenii din jur par o masă relativ omogenă, extremele nu sunt așa vizibile, sufletul e crud încă, nu vede toată mizeria… Și totuși, trăim printre ceilalți, pe unii îi vedem zilnic în diverse contexte, le auzim vocile, le simțim prezențele, suntem afectați de ei și, de la un punct încolo, acești oameni nu mai sunt doar siluete care se perindă prin existențele noastre, ci devin ecouri ale unor tipologii sociale și personale, care uneori provoacă un disconfort tăcut, o neliniște adâncă, pe care cei mai mulți o camuflează sub masca convenienței sociale.   Oameni violenți Vecina de la patru, de exemplu, și-a abuzat copilul de când acesta era în fașă, îl pedepsea pentru greșeli imaginare, pentru nervii ei, îl bătea și îl înjura isteric, se auzea până în stradă, dar… nimeni nu zicea nimic. Paradoxal, în bloc, ea trecea dre...

Satul românesc - acea utopie pastorală, populată de țărani frumos bronzați de soare, cu cămăși brodate și vorba domoală, acolo unde timpul curge mai încet, iar morile de apă mai șoptesc povești vechi de sute de ani. Acel paradis idilic al tradițiilor și al cumințeniei, unde copiii aleargă desculți pe prundul râurilor cristaline, iar fetele își împletesc părul în cosițe perfecte, chiar și fără ajutorul produselor de styling... Acest sat este idealizat de toți nostalgicii melodramatici și, mai nou, de suveraniștii și dacopații care visează la un trecut care n-a existat niciodată altfel decât în propriile lor fantasme. O ficțiune cu rădăcini adânci Pentru că o asemenea realitate, aparent perfectă, este la fel de inaccesibilă ca grădina Edenului. Acel sat românesc venerat este o ficțiune. O ficțiune bine întreținută de nostalgia colectivă, de care mulți se agață cu disperare, în timp ce prezentul se prăbușește în jurul lor. Dar, în fond, ce ar fi mai tipic decât să idealizezi ceva ce nu ...

Trăim într-un context, în care corpul autentic a devenit nu doar un ideal abstract, ci o marfă tangibilă, un business global care implică corporații farmaceutice, industria alimentară, industriile modei și cosmeticelor, companii de asigurări, dar și gama foarte largă de entități comerciale legate de fitness și wellness. Publicitatea, motorul acestei mașinării, împinge constant consumatorii spre idealuri corporale prefabricate, oferindu-le iluzia că pot ”crea” un corp ”autentic”, cu condiția să urmeze cu strictețe meniul oferit de piață. Cultul corpului perfect și standardele imposibile ale frumuseții Acum 5 decenii, Jean Baudrillard scria că, timp de secole, oamenii au fost educați să creadă că nu dețin cu adevărat un corp. Astăzi, suntem martorii unei noi forme de persuasiune, aceea de a-i face pe oameni să devină conștienți obsesiv de propriul lor corp. Ceea ce odinioară era o parte firească și neproblematică a existenței umane a fost ridicată la rang de obiect sacru în cadrul unui s...