Viața în oglindă

  Dacă avem bun simț și ne uităm bine în jur, n-avem cum să nu vedem că civilizația autohtonă bâjbâie în continuare prin întuneric. Pentru că, departe de marile conflicte politice sau de scenele violente din filme, adevărata agresivitate se desfășoară în tăcere, în micile gesturi zilnice. În felul în care oamenii obișnuiți își fac loc cu forța în conversații, în spațiul public, în trafic și așa mai departe, pentru a-și oferi iluzia că astfel sunt mai relevanți și contează mai mult decât ”proștii”. Ceea ce se ascunde sub acest tipar este mentalitatea de agresor: aceeași nevoie de a domina, de a controla și de a forța - doar transpusă în forme „banale”, aparent nesemnificative. Agresivitatea de lângă noi Un agresor (termen generic, care nu se referă doar la genul masculin) este cel care recurge la forță – fizică, verbală, psihologică sau simbolică – pentru a domina, controla, intimida sau răni o altă persoană. Agresiunea poate fi directă (lovituri, jigniri, amenințări) sau indirectă...

  Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos…  E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarece suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat.  Moartea lui Ion Iliescu este o ilustrare la sc...

  Biserica. În unele țări (cum ar fi Rusia) a devenit punct de observație pentru trupele aflate în război, o unealtă infiltrată, o armă cu potirul în mână și microfonul Kremlinului în altar; în altele, așa cam ca la noi, e infiltrată în politică și în afaceri. O pseudo-biserică în care icoana e doar pretext, iar tămâia, un camuflaj olfactiv pentru mirosul de praf de pușcă – sau de rahat, după caz... În acest punct, e legitim să ne întrebăm ce mai înseamnă religia când e atât de profund complice cu politica – nu doar cu politica „banală” a alegerilor și a discursurilor, ci chiar și cu cea a războiului și a exterminării. Ce mai e Dumnezeu, într-un context în care slujitorii săi le jură fidelitate serviciilor secrete, iar Cuvântul este armă de propagandă? Ce mai este Biserica atunci când devine interfață a unui regim? - O prelungire molcomă a puterii, cu sutană în loc de uniformă, cu crucea ridicată ca lozincă. O Biserică în care “învățămintele” sunt adaptate unui discurs politic, ia...

  Într-un interviu memorabil din 1988, realizat de jurnalistul Bill Moyers în cadrul seriei ”A World of Ideas” , scriitorul și omul de știință Isaac Asimov propune o metaforă aparent banală, dar profund revelatoare, despre efectele suprapopulării asupra democrației, libertății individuale și demnității umane. „Metafora Băii” devine astfel un comentariu filosofic în miniatură, despre cum aglomerația umană și presiunea numerică pot distruge până și valori fundamentale ale societății moderne. Acesta este un fragment din interviu:   BILL MAYERS : „Ce se întâmplă cu demnitatea speciei umane, dacă creșterea populației continuă în același ritm?”     ISAAC ASIMOV : „Va fi complet distrusă. Voi folosi ceea ce eu numesc ”Metafora Băii”:  Dacă doi oameni locuiesc într-un apartament cu două băi, atunci amândoi au libertate totală în privința  folosirii băii. Pot merge la baie oricând doresc, pot rămâne cât vor, pentru orice au nevoie.  Și toată lumea crede în Lib...

  Așa începe totul: cu un râs. Nu unul sănătos, ci acel tip de ”umor” toxic care camuflează hărțuirea emoțională în jovialitate. O glumă „inofensivă” despre chipul cuiva, o remarcă aparent spontană, dar atent direcționată către cel care nu corespunde unui standard estetic acceptat. Și cu o adunătură de inși siguri pe superioritatea lor, care râd ca și cum ar fi defecat vreun mare adevăr universal. În spatele acestor glume pe seama înfățișării se află însă o formă insidioasă de bullying, de dispreț ritualic care se hrănește din sentimentul apartenenței la o masă moralmente degenerată. Cât de prăbușit în tine trebuie să fii, încât să-ți validezi existența râzând de înfățișarea altuia?  Câtă furie și frustrare zace în tine dacă batjocura, camuflată în nu-știu-ce umor, e forma ta de autovalidare?  Și cât de insignifiant să te simți în propria viață, dacă îți provoacă plăcere autentică să arunci cu ridicol în chipul unui om… în văzul tuturor?    Euforic, te hrănești ...

  Ni se spune în toate felurile că părinții nu trebuie judecați. Trebuie acceptați. Trebuie iertați - oricât ar fi greșit, lovit sau distrus. Părinții, inclusiv cei toxici, abuzivi (căci la ei ne vom referi), se înalță în icoane de familie, chiar și atunci când crucea pe care ne-au așezat viața atârnă inuman de greu. Mitologia parentală nu se negociază: rămâne inviolabilă, chiar și atunci când faptele ei mutilează suflete. Părintele este ridicat la rang de entitate metafizică. Nu mai e om - e un simbol. Nu mai poate greși – este doar „neînțeles” de cei care nu sunt capabili, zice-se, să înțeleagă. Și orice tentativă de a-l demitiza e văzută ca un sacrilegiu. A-ți spune adevărul despre suferința trăită în copilărie este un gest privit nu ca un act de vindecare, ci ca o lipsă de recunoștință. Victima trebuie să păstreze ”decența” mutilării sale discrete. Să tacă. Și, neapărat, să ierte, pentru că așa ”se cuvine”. Obligativitatea iertării = captivitate emoțională Iertarea, în aceast...

  Finalul serialului ”The Handmaid’s Tale” a fost dezamăgitor, nu pentru că ar fi fost lipsit de dramatism, ci pentru că și-a abandonat propria miză. Adaptarea după romanul distopic al lui Margaret Atwood începe ca un exercițiu de luciditate asupra opresiunii și sfârșește ca o melodramă vizuală care estetizează suferința și pervertește mesajul. Ceea ce trebuia să fie o critică implacabilă a teocrației și violenței sistemice ajunge, treptat, să glorifice maternitatea ca destin și să reabiliteze agresori. Într-o lume media saturată de pseudo-profunzime, ”The Handmaid’s Tale” se prăbușește spectaculos în clișeu. Am văzut finalul și am rămas cu un gust amar. Serialul ”The Handmaid`s Tale” s-a transformat, din păcate, într-o trădare de viziune. De intenție. De profunzime. O trădare care nu ” urlă ” , dar care, asemenea unei dureri surde, se instalează lent și definitiv în mintea spectatorului care a investit,   în acest serial , speranța unui gând provocator. „The Handmaid’s Ta...