Viața în oglindă

  Din ce în ce mai des, am impresia că regulile, pentru oamenii din țara asta, au rămas doar la nivel de concepte abstracte, niște contururi de cretă pe asfaltul unei societăți care s-a „educat” conform principiului că orice limită este un soi de ofensă personală. „Dacă pot evita o regulă, sunt mai deștept decât ceilalți” – zice mentalul colectiv. De aici și cultul descurcărelii, al  ocolirii, al scurtăturilor. Regulile sunt percepute ca obstacole inventate special pentru a fi driblate. Suntem un popor care se laudă când fentează sistemul, dar care se revoltă de mama-focului când sistemul se prăbușește peste el. Forma asta aparte de respingere viscerală a ordinii nu este deloc una nobilă, de tipul revoltei împotriva opresiunii, ci una agresivă. Așa se face că, pentru mulți, regula nu este un acord social, ci un atac la propria lor libertate - aceea de a se manifesta, în spațiul public, ca niște babuini și, în general, de a ignora orice alt ritm în afară de cel propriu. ...

Am început să mă tem efectiv de oamenii care nu pot tăcea, care vorbesc doar ca să umple aerul, ca și cum liniștea ar fi o ofensă personală, iar prezența umană relevantă s-ar măsura în flecăreli continue, fără substanță. Oameni pentru care tăcerea e un scandal public așa că își transformă gura într-un instrument de fond sonor. Îi vezi peste tot - în birouri, în mijloace de transport, pe stradă, în restaurante – un soi de megafoane ambulante, difuzând conversații repetitive despre nimic, dar cu o autoimportanță de netăgăduit, pe care mi-e tot mai greu să o suport, pe măsură ce trec anii, fiindcă o percep ca pe o agresiune. Epidemia de autoimportanță sonoră Concetățenii ăștia despre care scriu aici vorbesc ca să se audă. Tăcerea îi plictisește definitiv, îi face să se simtă  incomod, ori îi pune față în față cu propria irelevanță. Așa că se agață de orice subiect, chiar dacă este vorba de banalitatea banalităților, de orice pretext pe care simt urgența să îl livreze - orice e bun, at...

  Dacă există o temă care nu lipsește niciodată din arsenalul ultraconservator, aceea este obsesia pentru controlul corpului femeii. Întotdeauna revine, mereu îmbrăcată în haine noi, dar cu același schelet vechi de dogmă și paternalism. Nu contează câte crize traversează societatea, câte prăpăstii se cască în educație, sănătate sau infrastructură – bățul se bagă, sistematic, prin același gard: dreptul femeilor de a decide asupra propriului corp. Pentru că, dacă cineva își imagina că tema avortului a fost scoasă din retorica politică, că bătălia s-a dat în urmă cu decenii iar societatea a mers mai departe de atunci, se înșală amarnic. Trăim într-o Românie primitivă în primul rând la cap, în care ne prefacem că respectăm drepturile femeilor, dar în realitate corpul lor rămâne teren de vânătoare ideologică, prădat iar și iar de cei care vor să-și exerseze puterea sub masca moralei și a protecției. Proiectul de modificare a Codului Penal, propus de doi parlamentari, Monica și Radu...

S-au spus și se spun multe, zilele astea, despre acest caz, nu vreau să insist, dar c eea ce mi se pare cel mai sinistru în toată această poveste este cât de cultural înrădăcinată este patologia din jurul MAGA, care a ajuns acum să se exprime la nivel de reflex colectiv, de automatism moral. Membrii familiei lui Tyler Robinson, ucigașul lui Kirk, nu sunt ”woke-iști”, ”stângiști”, ”atei” sau alte minorități detestate de către ”cei drepți și normali” -   sunt chiar produsul fidel al culturii MAGA și adepți pur-sânge, care au crescut și au propovăduit cu armele lângă icoane (sau alte însemne religioase, de la caz la caz), cu religia ca paravan și cu naționalismul ăla împuțit ca manual de viață. Și, ce să vezi, ajung inevitabil să joace exact rolul pe care li l-a scris ideologia! Dar mizeria morală cea mai mare a unei astfel de familii stă în faptul că își va livra propriul copil ca țap ispășitor și va împacheta chestia asta în „prețul libertății” și „responsabilitate individu...

Baletul e o artă. Baletul moral, însă, e o farsă. Și nu orice farsă, ci una jucată magistral de acei oameni care nu au avut în viața lor coloană vertebrală ori principii, dar care au descoperit brusc, când situația a impus-o, plăcerea de a poza în „respectabili”. Baletul moral nu implică niciun fel de grație sau disciplină – dimpotrivă. E doar dans penibil, executat cu pași de minciună, salturi de ipocrizie și piruete de negare. Publicul? Naivii care încă mai cred că respectabilitatea este sinonimă cu declarațiile sonore și bombastice, chiar dacă în spatele lor, când te dezmeticești, nu găsești nimic. Acești ”balerini” nu își recunosc niciodată vreo greșeală. Mea culpa? Să fim serioși… Cum să-și asume ei ceva, când toată viața au făcut exact contrariul: au relativizat, au rescris realitatea după cum le-a fost convenabil, iar când a fost absolut necesar, au schimbat doar decorul, nu și piesa. Rebrănduiți în deontologi de serviciu   Luați exemplul clasic: individul (termen generic, n...

  Dacă avem bun simț și ne uităm bine în jur, n-avem cum să nu vedem că civilizația autohtonă bâjbâie în continuare prin întuneric. Pentru că, departe de marile conflicte politice sau de scenele violente din filme, adevărata agresivitate se desfășoară în tăcere, în micile gesturi zilnice. În felul în care oamenii obișnuiți își fac loc cu forța în conversații, în spațiul public, în trafic și așa mai departe, pentru a-și oferi iluzia că astfel sunt mai relevanți și contează mai mult decât ”proștii”. Ceea ce se ascunde sub acest tipar este mentalitatea de agresor: aceeași nevoie de a domina, de a controla și de a forța - doar transpusă în forme „banale”, aparent nesemnificative. Agresivitatea de lângă noi Un agresor (termen generic, care nu se referă doar la genul masculin) este cel care recurge la forță – fizică, verbală, psihologică sau simbolică – pentru a domina, controla, intimida sau răni o altă persoană. Agresiunea poate fi directă (lovituri, jigniri, amenințări) sau indirectă...

  Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos…  E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarece suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat.  Moartea lui Ion Iliescu este o ilustrare la sc...